Despre
În 1925, Societatea Compozitorilor Români a înființat secția română a Societății Internaționale de Muzică Contemporană (SNR-SIMC).
De la începuturile sale (1923), festivalul organizat de Societatea Internaţională de Muzică Contemporană (SIMC)/International Society for Contemporary Music (ISCM)) a susţinut pluralitatea stilurilor componistice moderne – şi astfel şi-a menţinut viabilitatea, vitalitatea –, a propulsat în atenţia publică nume de compozitori, a programat creaţii devenite astăzi clasice. Austria rămâne ţara de care se leagă, în 1922, iniţiativa înfiinţării celei mai mari organizaţii muzicale destinată promovării muzicii noi – SIMC –, iniţiativă aparţinând muzicologului şi compozitorului Rudolph Réti şi, alături de el, compozitorului Egon Wellesz.
Timp de decenii, societatea cu centrul la Londra îşi propune să funcţioneze ca o uniune supranaţională a compozitorilor, pentru promovarea muzicii contemporane din toate tendinţele şi orientările estetice, fapt îndeplinit tocmai în festivalul (intitulat din 1974 World Music Days) ce-şi schimbă anual sediul în oraşe importante ale lumii. Desigur, în numeroasele concerte plasate astfel sub egida SIMC s-au dezbătut marile problematici de stil ale creaţiei moderne, începând chiar de la terminologia ce nuanţează diferenţa între „muzica nouă” şi „muzica contemporană” (reflectată inclusiv în specificul denumirii germane, respectiv franceze sau engleze, bunăoară Internationale Gesellschaft für Neue Musik faţă de International Society for Contemporary Music). „Muzica nouă” a fost o vreme sinonimă cu orientarea dodecafonică a celei de-a doua şcoli vieneze, dar se pare că cel puţin la fel de bine a fost reprezentat neoclasicismul interbelic în programele festivalului.
Oricum, în interiorul vieţii muzicale, SIMC devine treptat un factor de putere supraordonat politic, care a influenţat (nu în mică măsură) producţia muzicală interbelică, ştiut fiind că epoca 1922-1945 (aflată sub preşedinţia englezului Edward Dent) a fost una de glorie, corespunzând practic istoriei muzicii moderne. Şi mai departe, în etapele sale ulterioare (delimitate de anul 1971, când se produc anume redimensionări ale Societăţii), rolul unei astfel de organizaţii s-a văzut în dialogul dintre secţiunile naţionale reprezentate în festivaluri, în unele prime audiţii de lucrări rămase celebre sau chiar în lansarea unor importante nume componistice.
S-a discutat adesea rolul organizaţiei, a cărei istorie nu a fost lipsită de praguri dificile (ideologice, financiare, sociale): dacă muzica contemporană ajunge să-şi găsească locul în viaţa muzicală tradiţională, înseamnă că SIMC îşi pierde funcţia, paradoxal îndeplinind-o. Cel puţin în România, aşa ceva nu s-a întâmplat, încă. Festivalul World Music Days din 1999, organizat aici, a însemnat o sărbătoare pentru creaţia actuală, subliniind totodată concretizarea uneia din intenţiile importante ale Societăţii, aceea ca secţiunile naţionale să fie active. Scurtul istoric al Secţiunii române o arată funcţionând între 1925-1935, apoi inactivă între 1948-1950.
Tentativele de a o „reînvia” vor deveni posibile abia după 1989, prin demersurile compozitorului Nicolae Brânduş, Preşedinte al Secţiunii Naţionale Române a SIMC între 1990-1991 şi 1993-2002, membru al Comitetului Executiv al Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană (ISCM) (1991-1993). Au urmat la conducerea SNR-SIMC compozitorii: Liviu Dănceanu, Preşedinte între 1991-1993, Maia Ciobanu, Preşedintă între 2002-2003 şi în prezent Sorin Lerescu, Preşedinte al acestei secţiuni din 2003.
Eficienţa activităţii Societăţii se măsoară în trezirea interesului pentru muzica nouă în cele mai diverse regiuni ale globului, în influenţarea unui travaliu componistic creator de stil, în impulsul dat lucrărilor dintr-un anume gen (cameral, de pildă). La fel de semnificativă ca festivalul anual rămâne activitatea „cotidiană” a fiecărei secţiuni, concretizată în comenzi, concerte şi alte forme de a promova compozitorii naţionali şi pe cei străini. Internaţionalismul intenţionat în organizaţie determină schimbul de informaţii de care profită şi naţiunile mari, şi cele mici sau marginalizate, dat fiind că SIMC face cunoscute, propagă liniile evolutive principale în muzica nouă. Există, de asemenea, o listă impresionantă de compozitori ce datorează primul lor succes mondial SIMC-ului (Britten, Copland, Dallapiccola, Eisler, de Falla, Hába, Honegger, Janacek, Kodály, Malipiero, Frank Martin, Martinu, Marcel Mihalovici, Petrassi, Poulenc, Prokofiev, Roussel, Szymanowski, Vaughan-Williams, Wellesz etc.), plus alte mari nume ce nu au fost atât lansate, cât susţinute în a-şi lărgi popularitatea (Schönberg, Berg, Webern, Stravinski, Ravel, Hindemith, Bartók, Milhaud, Krenek, Stockhausen, Ligeti, Boulez, Nono, Cage, Schnittke, Kagel ş.a.).
În acest fel, o „felie” importantă din istoria muzicii secolului 20 – „modernă”, „contemporană” sau „nouă” – se corelează cu SIMC, implicată în cursul vieţii muzicale, de la afirmarea şcolii schönbergiene şi până la aceea a „clasicilor” în viaţă. Instituţia păstrează şi în anii ’90 ideea consacrării muzicii actuale, făcând cu putinţă verificarea actului componistic prin audiţie şi prin aprecierile participanţilor la World Music Days.
Timp de decenii, societatea cu centrul la Londra îşi propune să funcţioneze ca o uniune supranaţională a compozitorilor, pentru promovarea muzicii contemporane din toate tendinţele şi orientările estetice, fapt îndeplinit tocmai în festivalul (intitulat din 1974 World Music Days) ce-şi schimbă anual sediul în oraşe importante ale lumii. Desigur, în numeroasele concerte plasate astfel sub egida SIMC s-au dezbătut marile problematici de stil ale creaţiei moderne, începând chiar de la terminologia ce nuanţează diferenţa între „muzica nouă” şi „muzica contemporană” (reflectată inclusiv în specificul denumirii germane, respectiv franceze sau engleze, bunăoară Internationale Gesellschaft für Neue Musik faţă de International Society for Contemporary Music). „Muzica nouă” a fost o vreme sinonimă cu orientarea dodecafonică a celei de-a doua şcoli vieneze, dar se pare că cel puţin la fel de bine a fost reprezentat neoclasicismul interbelic în programele festivalului.
Oricum, în interiorul vieţii muzicale, SIMC devine treptat un factor de putere supraordonat politic, care a influenţat (nu în mică măsură) producţia muzicală interbelică, ştiut fiind că epoca 1922-1945 (aflată sub preşedinţia englezului Edward Dent) a fost una de glorie, corespunzând practic istoriei muzicii moderne. Şi mai departe, în etapele sale ulterioare (delimitate de anul 1971, când se produc anume redimensionări ale Societăţii), rolul unei astfel de organizaţii s-a văzut în dialogul dintre secţiunile naţionale reprezentate în festivaluri, în unele prime audiţii de lucrări rămase celebre sau chiar în lansarea unor importante nume componistice.
S-a discutat adesea rolul organizaţiei, a cărei istorie nu a fost lipsită de praguri dificile (ideologice, financiare, sociale): dacă muzica contemporană ajunge să-şi găsească locul în viaţa muzicală tradiţională, înseamnă că SIMC îşi pierde funcţia, paradoxal îndeplinind-o. Cel puţin în România, aşa ceva nu s-a întâmplat, încă. Festivalul World Music Days din 1999, organizat aici, a însemnat o sărbătoare pentru creaţia actuală, subliniind totodată concretizarea uneia din intenţiile importante ale Societăţii, aceea ca secţiunile naţionale să fie active. Scurtul istoric al Secţiunii române o arată funcţionând între 1925-1935, apoi inactivă între 1948-1950.
Tentativele de a o „reînvia” vor deveni posibile abia după 1989, prin demersurile compozitorului Nicolae Brânduş, Preşedinte al Secţiunii Naţionale Române a SIMC între 1990-1991 şi 1993-2002, membru al Comitetului Executiv al Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană (ISCM) (1991-1993). Au urmat la conducerea SNR-SIMC compozitorii: Liviu Dănceanu, Preşedinte între 1991-1993, Maia Ciobanu, Preşedintă între 2002-2003 şi în prezent Sorin Lerescu, Preşedinte al acestei secţiuni din 2003.
Eficienţa activităţii Societăţii se măsoară în trezirea interesului pentru muzica nouă în cele mai diverse regiuni ale globului, în influenţarea unui travaliu componistic creator de stil, în impulsul dat lucrărilor dintr-un anume gen (cameral, de pildă). La fel de semnificativă ca festivalul anual rămâne activitatea „cotidiană” a fiecărei secţiuni, concretizată în comenzi, concerte şi alte forme de a promova compozitorii naţionali şi pe cei străini. Internaţionalismul intenţionat în organizaţie determină schimbul de informaţii de care profită şi naţiunile mari, şi cele mici sau marginalizate, dat fiind că SIMC face cunoscute, propagă liniile evolutive principale în muzica nouă. Există, de asemenea, o listă impresionantă de compozitori ce datorează primul lor succes mondial SIMC-ului (Britten, Copland, Dallapiccola, Eisler, de Falla, Hába, Honegger, Janacek, Kodály, Malipiero, Frank Martin, Martinu, Marcel Mihalovici, Petrassi, Poulenc, Prokofiev, Roussel, Szymanowski, Vaughan-Williams, Wellesz etc.), plus alte mari nume ce nu au fost atât lansate, cât susţinute în a-şi lărgi popularitatea (Schönberg, Berg, Webern, Stravinski, Ravel, Hindemith, Bartók, Milhaud, Krenek, Stockhausen, Ligeti, Boulez, Nono, Cage, Schnittke, Kagel ş.a.).
În acest fel, o „felie” importantă din istoria muzicii secolului 20 – „modernă”, „contemporană” sau „nouă” – se corelează cu SIMC, implicată în cursul vieţii muzicale, de la afirmarea şcolii schönbergiene şi până la aceea a „clasicilor” în viaţă. Instituţia păstrează şi în anii ’90 ideea consacrării muzicii actuale, făcând cu putinţă verificarea actului componistic prin audiţie şi prin aprecierile participanţilor la World Music Days.
