Locații

  Centrul absolut al localității este piața mare, al cărui front de nord-vest este asigurat de câteva clădiri publice, între care și Primăria. Fronturile pieței sunt dens construite și în general P+1. Este concentrarea maximă de dotări, în special comerciale.  Zona pieței și a Culei reprezintă focarul concentrării relativ radiale a rețelei stradale majore dinspre sud și dinspre est și câteva străzi dinspre est-nord-est. Piața Cetății, care stă în umbra Culei, poartă stigma pluralistică a locuitorilor ei. Este punctul central în care și pe lîngă care se petrece viața localității. Negustori de toate naționalitățile și-au avut prăvăliile aici în perioada interbelică.   Piața exista cu siguranță în sec. XVIII, dar originile ei pot fi mai vechi, coborând chiar și în perioada otomană. Are formă dreptunghiulară, laturile de est și de sud fiind mai lungi decît laturile de nord și sud. Așa cum se poate vedea pe un desen din anul 1850, clădirile de pe laturile de est și de vest prezentau arcade boltite deschise, sub forma unui coridor, de la un capăt la altul al celor două laturi, clădiri care dovedeau în mod clar stilul turcesc oriental. Toate aceste arcade au dispărut în jurul anului 1900, la o singură clădire, pe colțul de nord-vest, fiind redeschise, în anii 60-70 ai secolului trecut. Majoritatea clădirilor sunt construite, într-o primă fază, în sec. XVIII, dar au suferit mai multe transformări de-a lungul timpului. Laturile de est și vest erau înțesate de prăvălii, latura de nord este compusă din case de locuit, fosta primărie, construită într-un parc frumos. La est, tot într-un părculeț frumos s-a construit în anul 1936 Spitalul dr. Avram Imbroane, de către arhitectul ciacovean Franz Keller. În fața vechii primării s-a ridicat în anul 1924, după planurile arhitectului Franz Brandeisz, monumentul eroilor din Primul Război Mondial. Desigur, piața este dominată de cele două monumente reprezentative, ridicate în centrul acesteia: statuia Fecioarei Maria, datând din anii 1800-1802 și crucea ortodoxă de marmură, ridicată în anul 1805. A purtat diverse denumiri, în funcție de perioada respectivă: Hauptplatz, Piața Franz Josef, Piața Regina Maria, Piața Republicii, Piața Cetății. sursa foto (aici)

Bastionul Maria Theresia este o parte din vechea Cetate a Timișoarei, care a supraviețuit până astăzi, alături de fragmentele de zid din Parcul Botanic și din Calea Alexandru Ioan Cuza. Bastionul a fost construit între anii 1730-1735, inițial fiind denumit Ravelinul Depozitului de Proviant. Denumirea s-a schimbat în Maria Theresia în jurul anilor 1744-1745, aducându-se astfel un omagiu reginei. Bastionul Maria Theresia era destinat alimentelor. Alături de acesta, în Cetate mai funcționau 8 bastioane: Carol, Francisc, Iosef, Hamilton, Castelul, Mercy, Eugeniu, Elisabeth. În anul 1716, după cucerirea Timișoarei de către habsburgi, Cetatea Timișoarei a fost refăcută în întregime în stil Vauban, între anii 1723-1765, suprafața acesteia mărindu-se de 10 ori. Trei centuri în formă de stea înconjurau spațiul interior al cetății, iar accesul se făcea prin 3 porți: Viena, Petrovaradin şi Transilvania. În cadrul proiectului intitulat "Reabilitare şi revitalizare a fortificaţiei Cetăţii Timişoarei, Bastionul Theresia", finanţat prin programul PHARE 2005, Bastionul Maria Theresia a fost reamenajat, fiind redeschis publicului în anul 2010. În prezent, Bastionul Maria Theresia adăposteşte două expoziţii permanente ale Muzeului Banatului: "Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor" şi "Vioara – o pasiune de viaţă". Bastionul este folosit și ca pasaj, tot aici fiind găzduite spaţii comerciale, restaurante, baruri, un club şi o sală de evenimente. Sursă text: https://timisoara.eventya.eu/

Biserica Ortodoxă sârbă Ciacova  Situată pe strada Bistrița, nr. 24, a fost construită între anii 1764-1766 sau, cel mai probabil, între 1768-1771, pe locul sau, mai posibil, lângă un edificiu de cult ortodox mai vechi, dar de dimensiuni  mai modeste, care a existat în mod sigur în Ciacova.  Actuala biserică,  aflată în mijlocul unui vechi cimitir, care depășește însă perimetrul actual al curții bisericii,  a fost sfinţită în anul 1771, în prezenţa episcopului ortodox de Timişoara. Este monument istoric de categoria A, avînd codul: TM-I-m-A-06203. Aparţinând stilului baroc, construită sub forma unei nave în cruce bizantină, cu dimensiunile 36 m lungime, 11,20 m lăţime şi 10 m înălţime, la care se adaugă înălţimea acoperişului de circa 7 m, biserica a fost, în momentul zidirii sale, cel mai frumos monument de acest gen din Banat. Zidurile, care ating la bază grosimea de 1,80 m, sunt construite din cărămidă arsă de foarte bună calitate, iar turnul, împreună cu turla din cupru sub formă de ceapă, globul înalt de 1 m şi crucea, înaltă de 2,50 m, suflate cu aur, are înălţimea totală de aproximativ  28 m. Turla bisericii a fost realizată în anul 1892, iar cele trei clopote actuale au fost turnate în anul 1935. Interiorul edificiului este pavat cu cărămidă arsă, iar pictura interioară actuală a bisericii, opera cunoscutului pictor sârb Stevan Alexici, a fost finalizată în jurul anului 1900. Aceasta surprinde printr-un pronunţat realism, eliberată total de hieratismul picturii bisericeşti bizantine, dar şi prin forţa expresiei şi prin extraordinara redare a detaliilor anatomice. De o deosebită frumuseţe şi valoare artistică sunt reprezentarea lui „Dumnezeu în slavă”, înconjurat de cei patru evanghelişti, din centrul bolţii,  care acoperă nava bisericii, scenă extrem de rară în bisericile din România, dar şi scenele „Răstignirii” şi „Coborârii de pe Cruce” a lui Iisus, din faţa altarului, care impresionează prin durerea şi dramatismul pe care le degajă. A existat și o pictură mai veche, suprapusă de cea actuală, despre care nu se cunosc date. De o valoare inestimabilă este iconostasul din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, realizat de renumitul pictor bănățean de Dimitrie Popovici, afectat de un incendiu în anul 2004,  aflat actualmente  în proces de restaurare. Importanţa acestei biserici este dovedită de prezenţa amvonului cu trei trepte, unic pentru bisericile sârbești din țara noastră,   lăcaşul posedând ca zestre cultural-artistică icoane de mare valoare din secolele  al XVIII-lea şi al XIX-lea, un baldachin din 1902 , element decorativ deosebit, neobişnuit în bisericile ortodoxe, scăpat ca prin minune din incendiul din 2004, dar şi un steag de mătase al „Reuniunii de cântări” din localitate. În curtea bisericii se pot vedea încă două monumente funerare cu inscripţii în slavonă, din 1811 şi 1829, dar şi o cruce mare din marmură, din secolul al XVIII-lea. Biserica, având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, după stil vechi, 28 august, când este ruga sârbească la Ciacova, a fost folosită deopotrivă de sârbi şi de români, până în anul 1897. A fost restaurată la exterior și la nivelul acoperișului  în perioada 2008-2009, la inițiativa  părintelui protoiereu Liubomir Matici, în perioada următoare urmînd a avea loc alte lucrări de restaurare, care vor reda bisericii ortodoxe sîrbe din Ciacova strălucirea de odinioară. sursa foto (aici)

Casa Brück este o bijuterie arhitecturală a orașului Timișoara, construită în stilurile Art Nouveau și secession și prezentând motive folclorice maghiare. Casa este localizată pe strada Mercy nr. 9, colț cu Piața Unirii, și a fost ridicată în anul 1910, după planurile arhitecților Székely László şi Arnold Merbl, la inițiativa proprietarului din acel moment, Salamon Brück. După construirea imobilului în anul 1910, Salamon Brück a înființat la parterul acestuia o farmacie, care funcționează și astăzi, păstrând o parte din mobilierul de altădată. De-a lungul timpului, clădirea s-a deteriorat. Norocul a făcut ca un italian, Gianluca Testa, venit cu afaceri la Timișoara în anul 1997, să conștientizeze importanța istorică, dar și valoarea imobilului unde achiziționase un apartament în anul 1999. Astfel încât nu a stat mult pe gânduri și a luat inițiativa să restaureze construcția, obținând autorizațiile necesare de la autoritățile competente. Lucrările de reabilitare au vizat nu numai fațada imobilului, ci și interiorul, fiind restaurate atât casa scării, cât și camerele, costurile lucrării ridicându-se la 300.000 euro. Clădirea și-a recăpătat strălucirea, atrăgând privirile tuturor celor ce ajung în zona centrală a Timișoarei. Surse text și foto: https://www.facebook.com/Casa-Bruck; https://timisoara.eventya.eu/

Casa Comunităţii Ortodoxe este amplasată în Piaţa Unirii nr. 5, fiind construită de comunitatea ortodoxă înainte de anul 1828, pe locul unei case mai vechi datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Clădirea era folosită de creştinii ortodocşi români şi sârbi. Din punct de vedere arhitectural, clădirea aparţine stilului clasicist, cu unele influenţe baroce. Portalul de la intrare este mărginit de semicoloane dorice duble. Cele 6 deschideri de la parter, poziţionate în stânga şi în dreapta portalului de la intrare, au deasupra arcuri „in plin cintru”, caracteristice stilului clasicist. Cu ocazia restaurării din anul 1983, executată după planurile arhitectului Şerban Sturza, casei i s-a adăugat un fronton de acoperiş în stil baroc austriac. De-a lungul timpului, casa a avut mai multe întrebuinţări. Astfel, în anul 1823 funcţiona aici şcoala ortodoxă, pentru ca în anul 1847 casa să fie cunoscută cu numele de „Noua Casă Iliră”, având pivniţă de vinuri şi spaţii comerciale la parter. În anul 1853 funcţionau în acest spaţiu nouă prăvălii. După despărţirea bisericii ortodoxe române de cea sârbă, edificiul a rămas în proprietatea celei din urmă. În prezent, o parte din clădire este închiriată unor firme. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; https://timisoara.eventya.eu/

Casa cu axă de fier este unul dintre obiectivele turistice de referință ale orașului Timișoara. Este cunoscut faptul că în secolul al XVIII-lea fiecare casă din Timișoara trebuia să poarte o emblemă pentru a fi recunoscută. Casa aflată în Piața Ionel I.C. Brătianu nr. 1 prezintă un ax de fier cu o lungime de 2,5 metri, care seamănă cu osia unui car și care este montat la unghiul de întâlnire al zidurilor. Nu există foarte multe date istorice, dar legenda spune că axul de fier ar fi osia de la carul cu care Prințul Eugeniu de Savoia ar fi intrat în oraș la data de 18 octombrie 1716, învingându-i pe turci. Surse text și foto: http://www.opiniatimisoarei.ro/; https://timisoara.eventya.eu/

Casa cu Lei este situată în Piața Unirii, pe latura nordică, fiind prima casă construită în această piață, în stil baroc, datată 1758. De-a lungul timpului, Casa cu Lei a avut mai multe denumiri, în funcție de destinația sa. Din anul 1840, clădirea a servit pe rând, drept sediu, ospătăriei „La Soarele de Aur”, băcăniei „La Câinele Alb” și prăvăliei „La Fluierul Mare”. La începutul secolului al XX-lea, când aparţinea firmei Weiss, casa a fost refăcută în stilul szeceszió, adăugându-se atunci cei doi lei sculptați în mărime naturală, pe acoperiș, aceștia dominând fațada casei și în prezent. Clădirea este cunoscută sub numele de „Casa cu Lei” sau „Casa comercială Weiss-Grünbaum”. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; https://timisoara.eventya.eu/

Casa memorială Dositej Obradovici Situată pe fosta Stradă Sârbească, denumită din anul 1911 Strada Dositei Obradovici, actualul edificiu a fost construit la sfîrșitul sec. XIX pe locul casei în care s-a născut în anul 1742 marele scriitor iluminist sîrb Dositei Obradovici. După anul 2000, casa a fost cumpărată de statul sârb și a fost amenajată ca muzeu și casă memorială, fiind monument istoric de categoria B. Cod: TM-I-m-B-06331. Dimitrie (Dositei dupa ce a devenit călugăr) Obradovici a văzut lumina zilei în anul 1739 (sau 1742, după alte păreri), într-o familie de mici meşteşugari. Tatăl său, Giurgia Obradovici, era cojocar de meserie, iar mama, Kruna, era fiica lui Paunkici Ranko, din Sânmartinul Sârbesc. Se spune că,  de fapt, părinţii săi ar fii venit la vestitul târg  în acea vreme din localitatea noastră, iar Krunei, venindu-i sorocul, l-ar fii născut pe viitorul mare iluminist în casa unei rude, cea  aflată  în picioare şi în zilele noastre. Cert este că primii ani din viaţă îi petrece în Ciacova.  Şi-a pierdut de timpuriu tatăl, iar mama sa, recăsătorindu-se, se mută în Sânmartin cu cei patru copii pe care îi avea. Dar soarta a fost neîndurătoare cu bietul băiat, căci  pe când avea doar 9 sau 10 ani , îşi pierde şi mama. Reîntors in Ciacova, Dimitrie va locui o perioadă de timp la unchiul său Gruiţa, iar apoi la un alt unchi, Nikola Parcianin, care, neavând copii, a dorit să-l înfieze. Trăind între români, Dimitrie a învăţat încă de mic limba română. Învăţătorul Dobra îi va răsădi tânărului dragostea pentru literatură, învăţându-l Psaltirea şi Catehismul, setea de lectură şi cunoaştere, îndreptându-l pe Dimitrie spre biserica din localitate (alta decât actuala biserică, care astăzi nu mai există) unde în altar, va citi pe ascuns tot ce-i va cădea la îndemână. Un alt dascăl din perioada petrecută la Ciacova a fost Ştefan Mikaşinovici, cu care a învăţat Catehismul şi care îl va influenţa în mod decisiv în dorinţa de a se călugări. Vrăjit de poveştile dascălului, fuge de acasă, cu gândul de a ajunge la mănăstirile din Serbia.  Prima sa călătorie va fi scurtă însă, reuşind să răzbată doar până  la apropiata mănăstire din Sângeorz, de lăngă Gătaia, ridicată de despotul Iovan Brancovici, unde este găsit de unchiul său, care-l trimite ucenic la un meşter de căciuli din Timişoara. Tânărul nu avea niciun fel de înclinaţie spre această meserie, citind asiduu în timpul liber, şi după un an şi jumătate de ucenicie, îşi va urma visul, plecând, în 1757, spre mănăstirea Novo Hopovo, din apropiere de Novi Sad,  Serbia, împreună cu prietenul său din Ciacova, Nica Putin. Avea pe atunci doar 14 sau 15 ani. La această mănăstire îmbracă haina monahală în 1758, primind numele de călugăr,  Dositei. Dar viaţa de călugăr i se pare mult prea monotonă şi mărginită viitorului savant, astfel că în anul 1761 părăseşte această mănăstire, renunţă la straiele monahale, începând un lung periplu de peste patru decenii prin Europa, care îl va purta, rând pe rând, prin Grecia, Albania,  Croaţia, Austria, Ungaria,  Slovacia, Turcia,  Moldova, Germania, Polonia, Rusia, Franţa, Anglia, fiind primit de cele mai distinse şi bogate familii ale vremii. Se  întreţine din meditaţiile pe care le acorda copiilor acestor mari nobili. În 1781-1782 se află în Moldova, fiind profesor, rând pe rând, la Galaţi, Roman şi la Iaşi, la curţile mai multor familii boiereşti de aici. La Londra îi cunoaşte pe celebrii savanţi Joseph Edison şi  Jonathan Swift, fiind, totodată, primul sârb (şi ciacovean, am adăuga noi) care are o placă comemorativă in capitala Angliei : "Here lived in 1784 Dositey Obradovich (1742-1811),eminent serbian man of letters ,  first minister of education in Serbia"(Aici a trăit in 1784 Dositei Obradovici, renumit scriitor sârb, ministru al educaţiei în Serbia). Pe lângă limba sârbă şi română cu care a crescut, Obradovici mai învaţă o sumedenie de limbi şi dialecte pe care le şi predă. Învaţă greaca veche şi modernă, latina, germana, engleza, franceza, albaneza, italiana. In 1804 se întoarce în Serbia, în timpul răscoalei sârbilor împotriva jugului otoman, ajutând la strângerea ajutoarelor pentru răsculaţi. In 1808 înfiinţează "Înalta Şcoală" din Belgrad, devenită mai târziu universitate, o tipografie, iar in 1811 devine ministru al educaţiei în Serbia. La scurt timp, pe 28 martie 1811, se stinge din viaţă, din cauza unei pneumonii, fiind înhumat la catedrala ortodoxă din  Belgrad. Dositei Obradovici este, fără îndoială, una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii din Serbia, dacă nu chiar cea mai importantă. Şi-a dedicat o mare parte din viaţă activităţii de ridicare a poporului sârb din ignoranţă şi incultură pe o treaptă superioară, prin şcoală.  Cunoscând la perfecţie 11 limbi, străbătând Europa de la un capăt la altul, mason se pare, a fost unul dintre cei mai apreciaţi savanţi ai vremii sale. Născut şi crescut la Ciacova, unde învaţă, cum am văzut, să scrie şi să citească, Obradovici este, fără îndoială, cea mai importantă pesonalitate care s-a ridicat din vatra oraşului nostru. La Ciacova, memoria sa a fost omagiată aşa cum se cuvine, fiind organizate de-a lungul timpului două mari şi impresionante festivităţi comemorative : una în anul 1911 la 100 de ani de la moarte şi cea de-a doua în anul 1961 la 150 de ani de la moarte. În ambele rânduri au participat delegaţii numeroase din partea Acadmiei Sârbe din Belgrad, a Ministerului Învăţământului şi a Uniunii scriitorilor sârbi. La cea de-a doua comemorare a participat şi delegaţia României, alcătuită din membrii Academiei Române şi a Ministerului Învăţământului din Bucureşti. De asemenea, în fiecare an, la începutul lunii decembrie, se organizează la Ciacova vernisaje la casa memorială şi parastas de  pomenire la biserica sârbească, cu o numeroasă participare atât din partea oamenilor de cultură din Serbia, dar şi din România.

Casa Ormós este situată în strada Episcop Augustin Pacha și servește drept sediu Bibliotecii Academiei Române - Filiala Timișoara. Este fosta casă Welauer, construită în anul 1891, purtând în prezent numele lui Ormós Zsigmond, care a achiziționat clădirea, modificând-o și transformând-o în muzeu al Societății de Istorie și Arheologie al cărui membru fondator era. Ormós Zsigmond a fost o personalitate marcantă a vieții culturale a Timișoarei, un colecționar și istoric de artă, care a îndeplinit și funcția de prefect al Comitatului Timiș. În această calitate, a lansat o invitație pentru subvenție, căutând să atragă cât mai mulți membri fondatori ai muzeului. Obiectele muzeistice colectate de Ormós Zsigmond, prin achiziții și donații, sunt expuse în cadrul Muzeului Banatului din Timișoara. Din anul 1941, în Casa Ormós a funcționat Biblioteca Comunală, iar din anul 1953 Biblioteca Academiei. Clădirea a fost construită în stilul eclectic al Renașterii germane și face parte din patrimoniul cultural național. De-a lungul timpului, basoreliefurile au dispărut, statuia zeiței Minerva fiind singura care s-a păstrat intactă pe fațada clădirii. Surse text și foto: https://debanat.ro/; https://timisoara.eventya.eu/

Casele Canonicilor reprezintă un ansamblu de 4 case, situat în Piața Unirii nr. 8, 9, 10 și 11. Casele datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și au format un singur edificiu, cu fațadă unitară, până după anul 1844. Toate casele au fost realizate inițial în stil baroc austriac, fiind refăcute după asediul din anul 1849 în stil clasicist și restaurate în anul 1980 după planurile arhitectului Șerban Sturza. Casa de la numărul 8, cunoscută sub denumirea de Casa Szervinatz, aparținea în anul 1828 lui Johann Szervinatz. În anul 1847, casa adăpostea ospătăria "La Trei Husari", pentru ca în anul 1852 să fie aici o fabrică de oţet. Casa de la numărul 9, cunoscută sub denumirea de Casa Nica Koszta, aparţinea în anul 1828 lui Nica Koszta, mai târziu funcţionând aici ospătăria "La Balotul din Ardeal". În anul 2009, casa a fost reabilitată în cadrul proiectului de cooperare româno-german „Reabilitarea prudentă şi revitalizarea economică a cartierelor istorice din Timişoara”, implementat de către Primăria Municipiului Timişoara şi Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică (GTZ). Casa de la numărul 10 era cunoscută în anul 1828 sub denumirea de "Casa Canonicilor". Casa de la numărul 11 este Casa Krautwaschl, aparţinând în anul 1828 lui Franz Krautwaschl. În anul 1844 funcţiona aici ospătăria "La Struţ", emblema ospătăriei fiind reprezentată de un struţ vopsit în culoarea roşu. În decursul timpului, casa a fost sediul unor filiale de bănci, redacţii, partide politice. A fost reabilitată în anul 2009. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; https://timisoara.eventya.eu/

Castelul Huniade este o clădire monument istoric, cea mai veche din Timișoara, fiind martora celor mai importante evenimente din viața cetății, de-a lungul a sute de veacuri. Având în vedere frământările politice din Ungaria secolului al XIV-lea, regele Carol Robert de Anjou și-a mutat reședința la Timișoara, construind aici un castel puternic fortificat. Construcția, ridicată pe o insulă, a fost finalizată în anul 1315, înconjurând o curte imensă de formă patrulateră și fiind legată de restul orașului printr-o punte mobilă. Castelul a fost refăcut între anii 1443-1447 de către Ioan de Hunedoara, comite de Timiș. După reconstrucție, clădirea a servit drept reședință tuturor regilor, căpitanilor de oști, precum și nobililor care poposeau în Timișoara. Chiar și în timpul ocupației otomane, beilerbeiul Vilaietului de Timișoara locuia la castel. Clădirea castelului a fost deteriorată în timpul asediului cetății de către armata austriacă, starea acesteia agravându-se în timpul Revoluției din anii 1848-1849. Castelul a fost reconstruit în cadrul unei perioade de 7 ani, fațada fiind modificată substanțial. În prezent, castelul păstrează foarte puțin din arhitectura inițială, dar și-a menținut amplasarea în jurul curții patrulatere, fiind dominat de un turn-donjon de mică înălţime, decorat cu creneluri la extremitatea superioară. Intrarea principală este flancată de doi pilaștri masivi, care au în partea superioară câte o colecție de arme specifice Evului Mediu, relevând aspectul gotic al castelului. Din anul 1947, clădirea Castelului Huniade servește drept sediu al Muzeului Banatului, găzduind secțiile de istorie și de științele naturii. În prezent, Castelul Huniade se află în reparații, Muzeul Național al Banatului fiind găzduit de Bastionul Therezian. Surse text și foto: https://www.facebook.com/MuzeulBanatuluiTimisoaraOficial/; https://timisoara.eventya.eu/

Catedrala Mitropolitană, situată în Piața Victoriei, este cel mai mare lăcaș de cult al Timișoarei, fiind declarată monument de artă pentru arhitectura, pictura și sculptura sa. Necesitatea construirii acestei catedrale a apărut în contextul politic al Marii Uniri de la 1918. Din acel moment, ortodoxia începe să fie încurajată, în anul 1926 reînființându-se vechea parohie din Cetate, iar în anul 1939 înființându-se Episcopia Timişoarei, devenită ulterior Mitropolia Banatului. Proiectul impresionantei catedrale a fost încredințat arhitectului Ioan Traianescu, iar piatra de temelie a construcției a fost pusă în anul 1936, slujba de sfințire făcându-se de către episcopul Andrei Magieru. Clopotele și crucile catedralei au fost sfințite în anul 1938, iar inaugurarea lăcașului s-a făcut în anul 1946, în prezența Regelui Mihai I al României și a patriarhului Nicodim Munteanu. Finisajele, picturile interioare și cele exterioare au fost finalizate abia în anul 1956, fiind întârziate de cel de-al doilea război mondial. Din punct de vedere al stilului arhitectural, se poate observa îmbinarea tradiției religioase romane cu cea bizantină și moldovenească. Din cauza terenului mlăştinos, edificiul are la bază o placă de beton susţinută de peste 1.000 de piloni de beton armat, înfipţi la 20 metri adâncime. Pereții exteriori sunt decorați cu cărămidă aparentă de culoare roșie și galben-portocalie, clădirea fiind acoperită cu țiglă smălțuită colorată în culorile steagului României, pe fond verde. Este cea mai înaltă biserică din România (90,5 metri). Suprafața totală construită este de 1.542 metri. Catedrala are 11 turle, din care cea mai înaltă atinge 83,7 metri. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8.000 kg. Armonizarea acestora a fost realizată de cunoscutul compozitor Sabin Drăgoi. Catedrala adăposteşte moaștele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, considerat protectorul ortodocșilor români din Banat, fost episcop al Timișoarei între anii 1651 și 1655. Pe latura dinspre altar a subsolului se află necropola mitropoliților Banatului. La subsol pot fi văzute o bogată colecţie de artă bisericească bănăţeană veche şi o valoroasă colecţie de icoane. Muzeul deţine 3.000 de cărţi bisericeşti rare, peste 800 de icoane şi picturi, peste 130 de obiecte bisericeşti. Se găsesc aici manuscrise românești timpurii: Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Cazania lui Varlaam (1643). Sursă text: https://timisoara.eventya.eu/

Catedrala Sârbă, cu hramul Înălţarea Domnului, este situată în Piaţa Unirii, vis-à-vis de Domul Romano-Catolic. Intrarea în biserică se face din strada Emanoil Ungureanu, paralelă cu piaţa, lăcaşul de cult fiind poziţionat cu altarul spre est. Alături se găsește sediul Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timișoara. Catedrala Sârbă a fost construită din piatră şi cărămidă între anii 1745-1748, în timpul episcopului ortodox sârb de Timişoara, Gheorghie Popovici. Din punct de vedere arhitectural, edificiul a fost ridicat în stil baroc, cu elemente clasiciste, iar interiorul este splendid, fiind pictat de Constantin Daniel, supranumit "Tizian al Banatului". Lemnăria bisericii a fost realizată de fraţii Ianici. Catapeteasma poate fi considerată la rândul ei o capodoperă. Din motive de ordin politic, turlele bisericii au putut fi înălţate abia în anul 1791, cu ocazia unei restaurări. Din anul 1964, biserica a fost declarată monument istoric. Surse text și foto: http://www.opiniatimisoarei.ro/; https://timisoara.eventya.eu/

Cazinoul Militar este situat în Piața Libertății, fiind cea mai valoroasă construcție militară, datând din secolul al XVIII-lea. Lucrările de construcție au fost finalizate în anul 1775, de-a lungul timpului clădirea fiind supraetajată și completată cu o terasă mare. Într-un decor rafinat, în sala mare de festivități a Cazinoului Militar aveau loc balurile ofițerilor, celebre în epoca respectivă. Aceasta scoate în evidență rolul important pe care l-a jucat clădirea în viața socială a tinerilor timișoreni din acele vremuri. În anul 1924 a fost organizată aici Expoziția de trandafiri, la care au fost prezentați pentru prima oară trandafirii negri și albaștri. Din anul 1996, clădirea Cazinoului Militar găzduiește Muzeul și Cercul Militar. Sursă text: https://timisoara.eventya.eu/

Crucea Ortodoxă Sârbă din Piața Cetății Piața Cetății din Ciacova, inima localității și locul cel mai efervescent, din veacul al XVIII-lea și până în prezent, este locul în care, până astăzi, amintirea comunităților germană și sârbă se păstrează cel mai bine, prin existența a două monumente de for public, de mare frumusețe și valoare, care dau, împreună, un farmec aparte, centrului civic: statuia Fecioara Maria, ridicată în anul 1800 sau 1802, de comunitatea romano-catolică, preponderent germană, pe atunci, și  Crucea ortodoxă sârbă, ridicată în anul 1805 de comunitatea sârbă  din Ciacova. Pentru creștinii ortodocși, romano și greco-catolici, crucea reprezintă simbolul religios cel mai de seamă, care amintește de jertfa Mântuitorului pentru păcatele omenirii. În trecut, oamenii ridicau troițe la intersecții ori la margine de drumuri, deopotrivă pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul acordat sau în amintirea cuiva drag, dar plecat prea devreme în lumea fără de dor. Indiscutabil, era un loc cu o încărcătură spirituală deosebită, creștinii obișnuind să se închine în fața troițelor sau cel puțin să-și descopere capul atunci când treceau prin dreptul lor, făcându-și semnul crucii. Crucea Sârbească din Ciacova se află așezată în partea nordică a Pieței Cetății, pe aceeași axă mediană sud-nord, cu statuia Fecioara Maria, distanța dintre cele două monumente fiind de aproximativ 50 m. De altfel, ambele apar, pe aceleași amplasamente ca la ora actuală, pe cea mai veche imagine păstrată a pieței, care datează din anul 1850. Monumentul, realizat din marmură roșie, are o înălțime de 7 metri, compunându-se dintr-un soclu în trei trepte, două corpuri de mamură de formă paralelipipedică suprapuse, despărțită printr-o interesantă bordură decorată cu motive vegetale, iar deasupra lor, crucea propriu-zisă, înaltă de 3 m, de factură latină (sub formă de cruce latină), de asemenea despărțită de restul monumentului printr-o triplă bordură în trepte, decorată cu motive vegetale. Despre ctitorul, data și contextul în care a fost ridicată crucea, ne vorbește inscripția, în limba slavonă, gravată în marmură, pe latura de est, în partea de jos (trad. Stojan Lera) : „S-a înălţat această cruce în timpul domniei majestăţii sale Francisc II, Împăratul Roman şi a oblăduirii domnului Ştefan Avacumovici, episcop ortodox de Timişoara, Lipova etc..., cu asentimentul domnului Petru Ciorei, protopop al Ciacovei şi acordul întregii populaţii şi prin truda depusă de domnul Dimitrie Florici, comerciant de produse agricole. Ciacova la data de 10 a lunii mai 1805.“ O altă inscripție, tot în slavonă, dar pictată, se găsea și pe fața vestică a crucii, în partea superioară. Din aceasta însă nu se mai păstrează decât 4-5 litere, care o fac indescifrabilă, din păcate, la ora actuală. Monumentul este înconjurat de un frumos gard din fontă cu patru stâlpi cilindrici, tot din marmură, la colțuri, cu latura de 4 m. Ca analogii, se aseamănă mult cu monumentul în formă de cruce din centrul orașului Vârșeț, realizat tot din marmură roșie și acesta, dar crucea din Serbia este mai înaltă.   În anul 1995, odată cu aniversarea a 600 de ani de la construirea cetății (reamintesc, încă o dată, că în anul 2020 va trebui să sărbătorim 800 de ani de la atestarea localității!), s-au sărbătorit, în mod festiv, și 190 de ani de la ridicarea Crucii sârbești, prilej cu care a fost realizată și o frumoasă medalie comemorativă, care prezintă, pe revers, și acest monument. Tot atunci, a fost amplasată și o plăcuță prezentând traducerea în limba română a inscripției originale, în limba slavonă.

Domul Romano-Catolic, situat în Piața Unirii nr. 12, este o clădire emblematică a orașului Timișoara, fiind cunoscut și sub numele de Catedrala Sfântu Gheorghe. Construcția a fost realizată între anii 1731 și 1774, după planurile arhitectului Josef Emanuel Fischer von Erlach. Piatra de temelie a fost pusă în data de 6 august 1754 de către episcopul de Cenad, Adalbert von Falkenstein. Consacrarea Catedralei destinată episcopilor de Cenad a avut loc la data de 24 aprilie 1803, consacrator fiind episcopul Ladislaus Köszeghy de Remete. Din punct de vedere arhitectural, Domul Romano-Catolic a fost construit în stil baroc. Din cauza terenului mlăștinos, clădirea are la bază piloni de lemn. Dimensiunile sale sunt impresionante: are o lungime de 55 metri, lăţimea de 22 metri, înălţimea navei de 16,90 metri, iar a turnurilor de 35,5 metri. Primele clopote au fost turnate în anul 1763, iar orologiul a fost montat în anul 1764. În interiorul catedralei pot fi admirate cele 9 altare sculptate de artistul vienez Johan Müller, în stil baroc și rococo, o lucrare a pictorului Michelangelo Unterberger, "Sfântul Gheorghe călare, luptând cu balaurul", datând din anul 1754, icoanele și statuile vechi, ușile sculptate în lemn de stejar, altarele laterale realizate de pictorul german Johann Adam Schöpf și orga în stil Ludovic al XVI-lea. Prima orgă barocă a fost construită în anul 1767 de vienezul Paul Hanke, iar cea actuală la Timişoara, în anul 1908. În anul 1756, domul a fost ridicat la rangul de primă biserică a Timişoarei, prin decretul împărătesei Maria Tereza. De-a lungul timpului, Domul Romano-Catolic a trecut și prin momente dificile. Astfel, în perioada 1788-1790, în timpul luptelor dintre turci şi austrieci, catedrala a devenit depozit de sare. În asediul din anul 1849, în timpul revoluției maghiare, edificiul a fost grav avariat. În prezent, în fiecare duminică și sărbătoare importantă, Sfânta Liturghie se celebrează în 3 limbi: română, maghiară și germană. Sfintele Liturghii Pontificale, celebrate de episcop, conțin și părți în limbile: latină, bulgară, croată, cehă și slovacă. Domul Romano-Catolic este deschis pentru vizitare de luni până duminică. Surse text și foto: https://www.facebook.com/Episcopia-Romano-Catolică-Timișoara; https://timisoara.eventya.eu/

Donjon medieval (Cula), sec. XIV Donjonul de la Ciacova, denumit de localnici Culă, monument istoric de categoria A, a fost construit, cel mai probabil, în secolul al XIV-lea. Acesta a făcut parte din cetatea Ciacovei, care a aparținut în Evul Mediu familiei nobiliare Csaky, a fost cucerită de otomani în anul 1551 iar apoi a fost dărâmată de austrieci la începutul secolului al XVIII-lea. Baza construcției este aproape pătrată (10x9,8 m), iar înălțimea sa exactă este de 23,7 m. Fundația merge până la adâncimea de 5 m sub nivelul solului, iar zidurile, realizate din cărămidă foarte bine arsă, dar care au în miez și piatră de munte, prezintă la nivelul solului impresionanta grosime de 3 m. Demn de menționat este faptul că turnul de la Ciacova este al doilea, ca înălțime, după donjonul de la Cheresig, de lângă Oradea, care este însă într-o stare mult mai precară de conservare. Elevația donjonului ciacovean se compune dintr-un parter, care la data funcționării nu avea niciun fel de deschidere exterioară, în care se păstrau proviziile și muniția, apoi încă un nivel, care avea o singură deschidere, pe unde se intra în turn, acoperit cu o boltă din cărămidă, după care urmau încă trei nivele, utilizate pentru locuit de familia nobiliară care stăpânea cetatea. Deasupra acestora se află platforma de apărare, formată din merloane (partea plină, din cărămidă) și creneluri (porțiunile libere dintre merloane).  Turnul de la Ciacova este singurul din România care a păstrat urmele originale ale platformei de apărare. Ferestrele au aspect de metereze și sunt amplasate, majoritatea, la ultimele două niveluri. La cele patru colțuri ale edificiului sunt dispuse contraforturi, cu rolul de a consolida construcția. Accesul de la un nivel la altul se face printr-un drum șerpuit, construit în grosimea peretelui, nivelele clădirii fiind despărțite inițial prin bârne masive și scânduri de stejar, înlocuite în zilele noastre prin plăci de beton. Ca stil arhitectonic, donjonul ciacovean a fost încadrat în rândul stilurilor romanic și gotic. La primul nivel se aflau, în vechime, o fântână, folosită pentru aprovizionarea cu apă, dar și un tunel, lung de câteva sute de metri, cel mult, prin care se putea ieși în caz de primejdie, care astăzi,  nu se mai păstrează.  Legendele locului spun că acest tunel ar fi mers până la donjonul de la Vârșeț sau până la cetatea din apropiere, de la Obad. De-a lungul timpului, după ce nu a mai avut rol militar, a fost folosit ca foișor de foc pentru pompieri și turn de apă între anii 1936-2021. Turnul-locuință de la Ciacova reprezintă un monument de valoare excepțională pentru arhitectura românească medievală, datorită vechimii sale considerabile, dar mai ales a faptului că este printre foarte puținele  donjoane de pe teritoriul României care s-a păstrat în forma originală de construcție, la suprafață, într-o stare foarte bună, fără a fi o ruină.  Din inițiativa Primăriei Ciacova, a fost complet restaurat între anii 2021-2023, fiind inclus circuitului turistic și istoric.

Liceul Teoretic Alexandru Mocioni Ciacova Clădirea a fost construită  de arhitectul ciacovean Josef Brandeisz între anii 1893-1894, la inițiativa preotului romano-catolic din Ciacova, Ferenc Varady. Clădirea cuprinde demisol, parter și un etaj, avînd fațada elaborată în manieră eclectică cu elemente clasice. Între anii 1894-1921 a găzduit Școala de fete Notre-Dame, între anii 1921-1948 Gimnaziul de băieți Alexandru Mocioni iar din anul 1956 Școala Medie Mixtă Ciacova, actualmente Liceul Teoretic Alexandru Mocioni Ciacova. sursa foto (aici)

  MONUMENTUL EROILOR DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1914-1919) DIN CIACOVA        Cinstirea, prețuirea și comemorarea eroilor reprezintă o datorie sfântă, care trebuie transmisă din generație în generație. Nu vom ști niciodată numărul și numele tuturor ciacovenilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă, în sute de ani, pentru apărarea meleagurilor strămoșești, dar pentru secolul XX, cel mai sângeros din istorie, din cauza celor două războaie mondiale nimicitoare, acest lucru se cunoaște cu exactitate. Oameni simpli, pașnici și nevinovați, care și-au lăsat acasă familiile, pentru a lupta în războaie, cauzate, mai ales, de orgoliile și fanatismul celor care conduc lumea, dar pentru care, jurământul față de țară, indiferent că a fost Austro-Ungaria sau România,  a fost mai presus decât propria lor viață. Cei care au avut norocul să se întoarcă, împreună cu familiile eroilor, le-au cinstit memoria, ridicându-se, în toate localitățile bănățene, monumente comemorative, unde numele celor care s-au jertfit, a fost cioplit în piatră, pentru eternitate, pentru că, nu-i așa, eroii nu mor niciodată!              În orașul Ciacova, Primăria, Școala, Biserica, împreună cu întreaga comunitate, îi cinstesc pe eroi așa cum se cuvine, organizându-se slujbe de pomenire și  activități omagiale, de două ori pe an: vara, de Ziua Eroilor, atunci când se sărbătorește și Ispasul, si iarna, cu ocazia Zilei Naționale a României, la 1 Decembrie.  Aceste manifestări au loc, de fiecare dată, la Monumentul Eroilor din Ciacova.              Monumentul eroilor din Primul Război Mondial din Ciacova a fost construit în anul 1924, fiind situat situat pe latura sudică a Parcului Elisabeta, pe care îl înnobilează și mai mult prin silueta sa majestuoasă, cu fațada principală către Piața Cetății, are nu doar o valoare simbolică, ci și una cultural-artistică, de patrimoniu, am putea spune. Proiectul monumentului a fost realizat de arhitectul Franz Brandeisz (1922). Acesta are o înălțime totală de peste  patru metri, fiind compus din mai multe părți: deasupra unui soclu de formă hexagonală, format din trei trepte, se înalță un prim corp din gresie, de formă cubică, cu latura de 1,50 m, peste care este suprapus un al doilea corp, tot din gresie, sub forma unui paralelipiped dreptunghic, având atașate la cele patru colțuri patru coloane, încheiate în capiteluri de factură corintică. Partea superioară a monumentului se încheie sub forma unei piramide în trei trepte, peste care este amplasată o figurină zoomorfă, sub forma unei acvile cu aripile deschise. Pe cele trei laturi ale blocului masiv de piatră din partea superioară a monumentului (de vest, nord și est) sunt inscripționate numele celor 122 eroi ciacoveni căzuți în Primul Război Mondial, de naționalitate germană, română, maghiară,sârbă și slovacă, fără ca lista eroilor căzuți să fie una completă. Pe fațada principală, cea sudică,  se află cifrele anilor de început și sfârșit a războiului, textul memento, o cunună stilizată de lauri,  precum și relieful din marmură, de inestimabilă valoare,  realizat de cunoscutul sculptor timișorean Ferdinand (Nandor) Gallas (1893-1949). Silueta prăbușită a bărbatului nud care întruchipează Athleta Patriae, cu capul dat pe spate, o mână strânsă peste pieptul străpuns de glonț și celălalt braț ridicat în înălțime, simbolizează jertfa. În fundalul figurii asemănătoare unui Crist , se aliniază și un șir ascendent de cruci. Nandor Gallas a fost un reputat artist plastic timișorean, extrem de cunoscut și solicitat în perioada interbelică, care a realizat decorul exterior al mai multor clădiri de patrimoniu din Timișoara, monumente funerare ale unor familii avute, monumentul eroilor din Șandra, casa poetului maghiar Ady Endre, iar faptul că a fost acontat de comunitatea ciacoveană pentru această lucrare, denotă buna ei stare materială și respectul profund pentru semenii căzuți în război.   În vârful monumentului, se găsea odinioară o acvilă semeață din bronz, cu aripile desfacute, având în cioc o cruce. A dispărut, în condiții neelucidate până astăzi, în contextul vremurilor  tulburi de dupa anul 1948. În zilele noastre, din inițiativa Primăriei Orașului Ciacova și a Consiliului Local, a fost amplasată o altă statuie din bronz, reprezentand, de asemenea, o acvilă, așa cum se obișnuiește, în cazul unor asemenea monumente de for public.    Pe latura dinspre est a monumentului, în partea inferioară, a fost amplasată o plăcuță din metal, pe care sunt trecute numele celor 80 de  eroi ciacoveni care s-au jertfit pentru reîntregirea României în Al Doilea Razboi Mondial (1941-1945).   

Monumentul Lupa Capitolina se află în centrul Pieței Victoriei, fiind amplasat pe o coloană romană de cca 5 metri înălțime. Reprezintă o replică a Lupei Capitolina, denumită și Lupa Romana, statuia etrusca de bronz, turnată probabil în secolul V î.Hr., undeva pe valea fluviului Tibru, care îi înfățișează pe cei doi frați, întemeietori ai Romei – Romulus și Remus, hrăniți de o lupoaică. Originalul statuii este păstrat în „Museo Nuovo” din Palazzo dei Conservatori din Roma. O copie este expusă în aer liber în Piazza Del Campidoglio. Statuia aflată astăzi în Piața Victoriei a fost dăruită Timișoarei în anul 1926 de către municipalitatea orașului Roma, ca simbol al latinității poporului român. Inaugurarea monumentului a avut loc la 23 aprilie 1926, în prezența a 10.000 de oameni, la eveniment luând parte dr. Samuil Șagovici, primarul Timișoarei, Vasile Goldiș, ministrul cultelor, Grigore Trancu-Iași, ministrul muncii, precum și delegați de-ai lui Mussolini, conducătorul statului italian din acea vreme. Predarea s-a făcut de către consulul Italiei la Timișoara, Codecca. Alte două astfel de replici au fost dăruite orașelor Cluj-Napoca și București. Sursă text: https://timisoara.eventya.eu/

Palatul Administrativ Fosta clădire a Primăriei a fost construită între anii 1898-1899 și inaugurată la data de 1 octombrie 1899. Este compusă din etaj și parter, în formă de U, cu fațada principală orientată înspre Piața Cetății. Este cea mai frumoasă și monumentală clădire din Ciacova, avînd fațada realizată în stil neoclasic.  Deasupra intrării monumentale a fost montată stema veche a Ciacovei, într-un medalion. Până după Primul Război Mondial, deasupra intrării principale, se afla, în relief, stema Austro-Ungariei. Parterul clădirii este mult mai vechi, provenind, probabil, de la fosta cazarmă a ofițerilor, construită la începutul sec. al XVIII-lea. În jurul Primăriei a fost amenajat frumosul parc Elisabeta, în care s-a aflat, pînă în jurul anului 1918, o frumoasă statuie a împărătesei Elisabeta a Austriei, soția lui Franz Josef. În acest parc se află exemplare rare de arbori (tisă, pin negru, ienupăr, brad), dintre care se distinge un ienupăr de Virginia, cu vîrsta de circa 200 de ani, cel mai bătrîn copac din orașul Ciacova, aflat în fața clădirii palatului administrativ, în partea stîngă. În perioada interbelică a fost sediul primăriei și al plasei Ciacova. În anul 1956, clădirea a devenit reședință de raion, vreme de 6 ani, apoi, pînă după Revoluție, a fost sediul Electrometalului. La ora actuală, se află în plin proces de renovare, urmînd a deveni centru cultural și muzeu al orașului Ciacova. sursa (aici)

Sediul Consiliului Judeţean Timiş este situat în clădirea de pe bulevardul Revoluţiei 1989 nr. 17 din municipiul Timişoara. Clădirea a fost reşedinţa rezidentului regal răspunzător de administrarea ţinutului Timiş (judeţele Timiş-Torontal, Arad, Caraş-Severin şi Hunedoara), creat în anul 1938, apoi sediul prefecturii Timiş-Torontal. Clădirea a fost destinată prin proiect şi apoi executată pentru a funcţiona ca şcoală de menaj, în perioada anilor ’30, fiind finanţată de la bugetul de stat. Datorită crizei economice din anii 1929 -1933, care a avut influenţă asupra economiei României dar şi asupra părţii de vest a ţării, nu a putut fi terminată, a fost ridicată în roşu, acoperită şi a stat nefinisată până în anul 1938. Odată cu înfiinţarea ţinutului administrativ Timiş şi a numirii rezidentului regal în fruntea acestui ţinut, se punea problema găsirii unui sediu adecvat acestuia, astfel s-a ajuns la soluţia schimbării destinaţiei acestei clădiri, din şcoală în palat administrativ. Fiind însă o clădire cu destinaţie şcoală, au fost necesare mai multe modificări în toată structura clădirii. Reproiectarea clădirii, pentru a fi funcţională ca sediu administrativ, s-a făcut de renumitul profesor universitar de la Politehnica timişoreană, arhitectul Victor Vlad, în colaborare cu arhitectul Corneliu Liuba. Lucrările de reamenajare la clădire au început în anul 1938 şi s-au încheiat la începutul anilor ‘40. Aşa cum ni se înfăţişează astăzi, clădirea Palatului Administrativ este o construcţie monumentală în stil modern. În exterior dominante sunt însă elementele clasice, într-o realizare cu materiale moderne. Clădirea impune prin proporţii, volum şi elemente decorative. Coloanele clasice cu capitel corintic decorează faţada, la care fusul este finisat în terasit, restul fiind lucrat în piatră artificială. Din orice parte ai privi-o, ţi se arată maiestuoasă, reprezentativă, în care specificul naţional este pus în evidenţă fără ostentaţie într-o judicioasă compoziţie de volume simple, agrementate cu elemente plastice de origine locală. De-a lungul timpului, clădirea a suferit o serie de modificări interioare prin recompartimentarea spaţiilor şi redistribuirea funcţiunilor, menţinându-se profilul administrativ. În perioada anilor 1968-1989, clădirea a fost folosită şi de către Comitetul Judeţean Timiş al PCR şi UTC, Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Agricole de Producţie şi Gărzile Patriotice. În prezent clădirea este folosită ca sediu pentru Consiliul Judeţean Timiş şi Instituţia Prefectului Judeţului Timiş, fiind în proprietatea publică a judeţului Timiş şi administrarea Consiliului Judeţean Timiş. Pentru a face faţă activităţilor administraţiei publice judeţene, cât şi în perspectivă pentru Regiunea de Vest, s-a hotărât extinderea actualei clădiri pe latura nordică a construcţiei existente, mărginită de străzile Leonte Filipescu şi Tulnicului şi Piaţa Eftimie Murgu. Noua clădire are o arie desfăşurată de 3167 mp., pe patru tronsoane de diferite niveluri, fiind inaugurată în anul 2010.

Palatul Apelor este una dintre cele mai valoroase clădiri din Timișoara, situată la intrarea în cartierul Iosefin, imediat după Podul Traian. Palatul Apelor sau Casa Societății de hidroameliorări Timiș Bega, așa cum a fost numit inițial edificiul, a fost construit între anii 1900 și 1902 de Karl Hart, după planurile arhitectului Baumhorn Lipót, după ce Bega a devenit navigabilă. Clădirea a fost realizată în stilul arhitectural specific anilor 1900, fiind utilizate elemente neobaroce și ale ordinului ionic. Având inițial un singur etaj, clădirea a fost înălțată ulterior de Artur Tunner, fără a-și pierde armonia arhitecturală. Se remarcă acoperişul supraînălţat al părţii centrale a edificiului şi coloanele duble de pe faţadă, care scot în evidenţă frontoanele. Decorațiunile sunt extrem de bogate, distingându-se reprezentări de peşti şi alte figuri inspirate de mediul acvatic, precum și figuri antropomorfe. Surse text și foto: http://www.radiotimisoara.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Băncii Naționale este o clădire reprezentativă a Timișoarei, situată în bd. Ion Brătianu nr. 1. Este construită în anii 1903-1904, după planurile arhitectului Josef Hubert, în stilul specific anilor 1900, cu elemente ale barocului târziu combinat cu secession. Capetele de lei cu care este decorată fațada semnifică putere și bogăție. Clădirea este înconjurată de o grădină și are două intrări prin care se ajunge într-un hol elegant, cu coloane, unde se află ghișeele. La etaj suntem de asemenea impresionaţi de sobrietatea și eleganța încăperilor. Palatul Băncii Naționale este o clădire impunătoare care, în perioada 1904-1918, a servit drept sediu Băncii Austro-Ungare, iar ulterior, Băncii de Stat. În prezent aici funcționează Filiala Timișoara a Băncii Naționale a României. Surse text și foto: http://www.timisoreni.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Baroc este una dintre clădirile reprezentative ale Timișoarei secolului al XVIII-lea. Este situat central, în Piața Unirii nr. 1. Denumit și Palatul Vechii Prefecturi, clădirea Palatului Baroc a îndeplinit de-a lungul timpului mai multe funcții: - în anul 1733 adăpostea Oficiul juridic minier; - în anul 1735 se găsea aici casieria garnizoanei militare; - în anul 1752 îl aflăm sub denumirea de Casa camerală veche; - în 1754 clădirea devine reședința președintelui administrației civile, contele Vilana Perlas, fiind cunoscut atunci sub denumirea de Palatul Președintelui; - până în anul 1849 este sediul Casei comitatului; - în perioada 1849-1860, în Palatul Baroc se stabilește conducerea Banatului Timișan și a Voivodinei Sârbești; - în anul 1861 redevine sediul Comitatului Timiș; - din anul 1919 este sediul Prefecturii Județului Timiș - Torontal; - la mijlocul secolului al XX-lea, în Palatul Baroc se afla sediul Institutului Agronomic; - în anul 1979 este amenajat ca muzeu; - din anul 1984 adăpostește Secția de artă a Muzeului Banatului, care devine Muzeul de Artă la data de 1 ianuarie 2006. Din punct de vedere arhitectural, palatul a fost construit în stil baroc, cu unele elemente rococo. Între anii 1885-1886, se refac mansarda și feroneria, după proiectul arhitectului Jacques Klein. Tot acum se înlătură elementele de decorație barocă, mai ales la nivelul fațadelor. Palatul este de o eleganță deosebită în interior, iar la subsol se află o fântână din secolul al XVIII-lea. Sursă text: http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Comunităţii Reformate se află în vecinătatea Pieţei Maria din Timişoara, în strada Timotei Cipariu nr. 1. Clădirea adăposteşte casa parohială şi biserica reformată şi a fost construită în anul 1902, în stil neogotic, după proiectele arhitecţilor budapestani Nagy Károly şi Jánosházi László. Arhitectura construcţiei este una deosebită. Se evidenţiază acoperişurile de formă ascuţită, asemănătoare turnurilor medievale din perioada gotică. Orga din Palatul Comunităţii Reformate a fost construită în atelierul lui Lipót Wegenstein, iar amvonul este creaţia lui Jakab Fischer. În faţa Palatului Comunităţii Reformate, la data de 15 decembrie 1989, a început Revoluţia împotriva dictaturii comuniste din România, prin manifestaţia împotriva deportării pastorului reformat László Tökes. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Culturii, situat în Piața Victoriei, este construit între anii 1871-1875, după planurile arhitecților Helmer și Fellner, în stil renascentist. În anul 1880, clădirea trece printr-un incendiu, fiind reconstruită între anii 1880-1882, păstrându-se stilul inițial. În anul 1920, clădirea arde din nou și este reconstruită între anii 1923-1928, interiorul fiind refăcut în stil neoromânesc. Cele 3 arcuri de intrare de la parter sunt înlocuite cu o poartă mai amplă. Între anii 1934-1936, fațada este modificată fundamental, construindu-se un arc uriaș în stil modern. Cele trei arcade în stil eclectic, istoricist de la etajul I al clădirii sunt înlocuite cu trei arcade în stil neobizantin. În anul 2003, suprafețele laterale ale fațadei principale își recapătă înfățișarea inițială. În prezent, în clădirea Palatului Culturii susțin spectacole Opera Română Timișoara, Teatrul Național Timișoara, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar "Csiky Gergely". Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Dauerbach, cunoscut și sub denumirea de Palace, este o clădire monumentală situată în Piața Victoriei din Timișoara. Construită în anii 1912-1913, după planurile cunoscutului arhitect László Székely, clădirea impresionează prin îmbinarea armonioasă a stilurilor arhitectonice ale epocii: eclectic, Art Nouveau și baroc. Fațada clădirii este realizată într-un mod deosebit, fiind structurată într-o parte centrală și două părți laterale. Partea centrală este, la rândul ei, împărțită în 3 părți mai înalte, având la nivelul acoperișului 3 frontoane de forma unei acolade ogivale. Părțile laterale au câte 2 pilaștri, iar la nivelul superior au un fronton și un acoperiș mai scund. Încă de la darea în funcțiune a clădirii, la parter au fost deschise restaurantul și cafeneaua Palace, fiind amenajată și prima terasă în aer liber din oraș. Foarte mult timp, restaurantul a fost unul dintre cele mai apreciate în rândul înaltei societăți timișorene. Pe colțul nordic al clădirii a funcționat din anul 1913 o farmacie, care se bucură și astăzi de un bun renume în oraș. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

După înfrângerea Republicii Maghiare înființate în anul 1849, Ungaria a fost împărțită în 5 țări de coroană. Una dintre acestea a fost Banatul Timișan și Voivodina Sârbească, cu capitala la Timișoara. Se impunea construirea unui sediu al guvernului acestei țări de coroană. Astfel a apărut Palatul Dicasterial, cea mai mare clădire a Timișoarei acelor timpuri, fiind ridicat între anii 1855 și 1860, în stilul specific Renașterii italiene, utilizându-se elemente arhitecturale pe care le regăsim și la Palazzo Strozzi şi Palazzo Pitti din Florenţa. În anul în care clădirea a fost finalizată, Banatul a fost alipit din nou Ungariei, prin urmare nu mai era necesar un sediu al guvernului, Timișoara devenind capitală de județ. Palatul a fost construit pe trei niveluri, având la început 273 de birouri, 34 de camere pentru servitori, 34 de bucătării, 65 de celarii, 27 de magazii, acestea fiind grupate în jurul a trei curți interioare. În prezent, Palatul Dicasterial este sediul Judecătoriei Timișoara, al Tribunalului Timiș și al Curții de Apel. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Episcopal Ortodox Sârb, situat în Piața Unirii din Timișoara, este una dintre clădirile monumentale ale orașului. Palatul a fost construit între anii 1745-1748, în timpul episcopului ortodox sârb al Timișoarei, Gheorghie Popovici. Din punct de vedere arhitectural, clădirea a fost realizată în stil bizantin, inițial cu un singur etaj. În anul 1906, construcția a fost extinsă pe două străzi, iar fațada a suferit modificări, prin introducerea unor elemente specifice stilului baroc, după planurile arhitectului László Székely. În anul 1911 au fost adăugate decorațiuni preluate din arhitectura sârbească. Deasupra porții de la intrare se poate vedea stema Episcopiei ortodoxe sârbe de Timișoara. Palatul a fost construit pentru a servi drept reședință episcopală, fiind un important centru de credință și cultură ortodoxă. Din anul 1967, Palatul Episcopal Ortodox Sârb găzduiește o bogată colecție de artă bisericească din secolele XVII-XIX, formată din icoane de lemn şi pânză, gravuri provenite de la biserici şi mănăstiri ortodoxe, cărţi vechi, argintărie, portrete de episcopi ortodocşi sârbi. Tot aici se găsesc o bibliotecă şi o arhivă deosebit de valoroase, unde sunt păstrate şi planurile originale ale palatului. Sursă text: http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Episcopiei Romano-Catolice, situat în strada Augustin Pacha nr. 4, a fost construit începând cu anul 1743, clădirea fiind donată episcopiei romano-catolice de către împărăteasa Maria Terezia. Din anul 1783, clădirea devine reședință definitivă a episcopului catolic. Din punct de vedere al stilului arhitectural, se poate distinge stilul baroc, portalul prezentând unele elemente rococo. Episcopia romano-catolică din Timișoara este considerată succesoarea Episcopiei de Cenad, înființată în anul 1030. Transferată la Timișoara în anul 1738, este transformată în Episcopie de Timișoara în anul 1930. În perioada postbelică, episcopia a fost desființată, funcționând ca simplu decanat (protopopiat). După anul 1990 a fost reactivată și și-a redobândit clădirea, înființând aici un muzeu, unde pot fi văzute statui, tablouri și alte exponate religioase. La etaj se află 8 vitralii uriașe care înfățișează sfinți și martiri ai comunității catolice maghiare. Acestea au fost salvate și ascunse în perioada comunistă. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Lloyd este situat în Piața Victoriei nr. 2, fiind construit între anii 1910 și 1912, în stilul anilor 1900, prezentând elemente specifice curentului secession. Clădirea a fost realizată după planurile arhitectului Leopold Baumhorn și se înalță pe 3 etaje, având fațadele decorate și împodobite cu statui. Mult timp, în Palatul Lloyd au funcționat Bursa Agricolă și Clubul Lloyd. Din anul 1948, clădirea a devenit Palatul Politehnicii, fiind sediul Rectoratului Universității Politehnica din Timișoara. Dintre elementele decorative ale clădirii, se mai păstrează în prezent porțiuni de lambriuri, oglinzi, rămășițe din vitralii și câteva candelabre. Holul de la intrare este foarte frumos decorat. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Széchenyi se află în Piața Victoriei nr. 8, fiind construit între anii 1900 și 1914 de Societatea Széchényi, după planurile arhitectului László Székely. Este considerat cea mai frumoasă clădire din Piața Victoriei datorită decorațiunilor bogate, a statuilor și a basoreliefurilor care o împodobesc. Palatul Széchenyi este realizat în stilul anilor 1900, prezentând elemente specifice curentului secession. În această clădire s-a aflat biroul arhitectului László Székely, unde şi-a efectuat perioada de practică profesională arhitectul Michael Wolf. Ulterior, acesta a preluat biroul de la Székely. În perioada interbelică, Wolf s-a remarcat ca fiind unul dintre cei mai buni arhitecţi ai Timişoarei. Sursă text: http://timisoara.eventya.eu/

Palatul Weiss, situat pe Bulevardul Republicii nr. 2, a fost construit în anul 1912 pentru familia Weiss. Clădirea a fost proiectată de firma Arnold Merbl Co., după planurile lui Adalbert Szladek, iar frontonul a fost reproiectat de arhitectul Székely László. Stilul arhitectural este cel eclectic, influenţat de stilul anilor 1900, cu elemente specifice curentului secession. Frontonul principal al clădirii are vedere spre teatrul orașului, iar la parter se află mai multe magazine. Palatul are 27 de apartamente locuite, iar intrarea clădirii este pe strada Sf. Ioan. Surse text și foto: http://www.timisoara-info.ro/; http://timisoara.eventya.eu/

Clădirea Primăriei Vechi este situată în Piața Libertății nr. 1, fiind construită în perioada 1731-1734, după cucerirea Timișoarei de către austrieci, când coloniștii germani stabiliți în cetate au cerut autorităților o primărie proprie. Astfel a apărut Primăria Comunității Germane sau Primăria Nouă. Pe locul actualei clădiri funcționa o baie turcească, despre care există mărturie în partea dreaptă a intrării principale, unde se află o inscripție în limba arabă, datând din timpul stăpânirii otomane: "Anul de ridicare al acestei băi, din timpul de groază sub Ibrahim Ehan Hedja 1053". De-a lungul timpului, clădirea a trecut prin mai multe etape şi a suportat diferite modificări: - în anul 1781 se numea Primăria Oraşului Liber Regal Timişoara; - în anul 1782 a fost reconstruită de Josef Aigner, schimbându-se şi emblema de pe faţada clădirii; - în anul 1849, clădirea a fost deteriorată în urma bombardamentului de artilerie din timpul revoluţiei; - în perioada 1848-1849, comandantul austriac al cetăţii, Rukavina von Vidovgrad instalează două tunuri încărcate în faţa primăriei, pentru intimidarea revoluţionarilor; - proiectul pentru noua faţadă este datat 1853; - în anul 1935, clădirea a fost reparată; - în anul 1949, primăria oraşului a fost mutată în sediul actual. Din punct de vedere al arhitecturii, clădirea este realizată în stil eclectic, cu elemente clasiciste, specifice jumătăţii de secol XIX. Este structurată pe trei nivele - parter şi două etaje. Deasupra porţii se află un balcon şi 4 ferestre arcuite. Suprafaţa clădirii este întreruptă de casete delimitate de pilaştri, fiecare casetă conţinând câte două ferestre dispuse vertical. Pe frontispiciul clădirii se găseşte imaginea unei porţiuni din zidul Timişoarei turceşti, zid de palisadă întrerupt de poarta Prinţului Eugen. Sursă text: https://timisoara.eventya.eu/